Looper - despre minimalismul călătoriei în timp

Impropriu spus călătorie în timp, mai degrabă călăutorie, căci în Looper perindarea oamenilor dintr-un spațiu temporal în altul e un soi de sentință, de job sau de travel inspid cu final tragic și brusc. Dacă o întreagă istorie cinematografică ne-a educat pavlovian simțurile cu ideologii futuriste și dincolo de ingurgitabil, atunci când vine vorba de călătorii în timp și spațiu, Looper tinde să bată spre revoluționar, înlocuiește redundanta navă fistichie plină de leduri cu o mașinărie exacerbat de simplistă care apare într-o singură scenă demnă de nebăgat în seamă, iar încadraturile impunătoare cu zgârie nori, alte construcții falice și mașini mișunătoare sunt înlocuite cu o statică, dar surprinzătoare margine de ogor. 

Deși complex la o primă atingere, plotul se domesticește pe parcurs în mâinile oricărui privitor neavizat, ba cu riscurile de rigoare filmul îmi aduce aminte de Terminator, de Connorii trecutului și viitorului. Looper este, pe lângă un film action bine realizat și foarte bine jucat (Joseph Gordon Levitt este fix un Bruce Willis în tinerețe), și o mică lecție de pragmatism care se încheie cinstit cu un semn de punctuație umanist. Mesajul acesta umanist este influențat și de minimalismul sci fi-ului care rămâne cumințel în limitele unui bun simț de invidiat. Întâlnirea cu propriul ego (din viitor) ne este adusă mai aproape de buze și devine mai digerabilă tocmai prin diminuarea cantității de ingrediente futuriste. Viitorul apropiat este desigur un prezent cu ceva probleme în plus, de aceea comunicarea dintre cele două porțiuni temporale devine veridică și chiar umoristică pe alocuri. 

Bruce Willis se joacă aproape pe sine, veți avea parte de câteva scene în care sintagma die hard își face pregnant simțită prezența, tânărul Joseph Gordon-Levitt ajutat de câteva ajustări faciale ne convinge că în personajul său zace un Bruce Willis, Emily Blunt afișează un look campestru convingător, iar puștiul Pierce Gagnon reușește să interpreteze suprinzător un personaj destul de ambiguu. Pentru prima oară după foarte mult timp văd un film în care planul întreg și panorama sunt frecvente și întregesc imaginea filmului. Având în vedere că multe dintre secvențe sunt filmate în spații deschise, largi, prezența unor astfel de încadraturi la fel de deschise nu poate face decât să transmită sentimentul de spațialitatea destul de potrivit unui film care se joacă cu...spațiile. 

Tweet