Așa cum a declarat în repetate rânduri, regizorul Cristian Mungiu nu a adaptat pentru ecran (ne)cazul Tanacu sau cărțile nonficționale ale Tatianei Niculescu Bran, ci doar a pornit de la ce s-a întâmplat acolo, a rescris și a reușit să construiască o atmosferă autentică, păstrându-și constant obiectivul la o distanță cât se poate de obiectivă față de cele întâmplate și relatate. Evanghelia după Mungiu este deci una apocrifă, dar incredibil de verosimilă. Această poziție pe care autorul în calitate de cercetăror, de observator o are în raport cu ocultismul, cu habotnicismul, cu regionalismul, cu spiritul comunității sau cu dragostea este aproape echidistantă în cazul fiecăruia dintre aceste elemente ceea ce mi se pare rezultatul unei viziuni lucide și inspirate. Alina și Voichița gravitează în mai vechiul univers mungiesc, sunt cumva corespondentele personajelor feminine din 432, însă aici se instalează la modul elegant și imperceptibil relația specială dintre cele două fete, un pseudo lesbianism ce se citește printre rugăciuni, dar care supurează cuminte și lăuntric în sufletele fiecăreia, una se manifestă introvert alegând calea căinței, cealaltă își exteriorizează trăirile și schisma interioară.
Pot cădea ușor în această plasă freudistă și pot ușor pune spasmele Alinei pe seama unor pulsiuni refulate, însă până la urmă cele două prietene orfane au crescut împreună semn că legătura dintre ele este una puternică, pe alocuri devoratoare, dar nu neapărat sexuală. Filmul are aceeași atitudine galant obiectivă și în raport cu religia și religiozitatea habotnică a mânăstirii, avem de-a face cu un conflict paradigmatic, părintele și călugărițele pe de o parte și de cealaltă parte elementul eterogen și laic: Alina. Ca orice factor patogen și extern, Alina, reprezintă un pericol pentru liniștea colibei (ca să îl citez pe Slavici), iar la cea mai mică abatere de la regulamentul și liniștea monahală ea este scoasă din acest mediu, respinsă de acest organism, însă revine consecvent la mânăstire deoarece acolo se află nucleul ce o atrage magnetic spre autodistrugere, Voichița. Toată acestă pendulare, această mișcare (al)chimică, acest zbor de flutur suicidal spre candelă generează o continuă tensiune ce se sfârșește tragic ca urmare a ignorării logicii în favoarea unui leac ilogic.
Intenția călugărițelor de a face bine se transformă imperceptibil într-un gest ritualic de sorginte biblică, spun imperceptibil deoarece la momentul anchetei targa-cruce pe care a fost (cu riscurile de rigoare) exorcizată Alina nu este recunoscută de făptași ca fiind o cruce. Exorcizare nu este termenul propice aici, pentru că filmul transmite un alt tip de sentiment și ne prezintă alt tip de act, el ne arată încercarea unor oameni de a face bine după propria măsură și credință, folosind propriile metode înapoiate și imorale în ochii celor de dincoace de dealuri. Prin acest sentiment filmul se poziționează din nou la distanță cinstită față de misticism, alegând să nu intre pe calea concretă și mult bătătorită a unor evidențe superficiale de genul unei exorcizări pluri-dramatice cu close-up-uri horifice, nu, parcă filmul ar purta un pandantiv menit să îl păzească de eventuale acuzații, exagerări sau denigrări. Unul dintre cele mai pioase momente îmi pare cel al întâlnirii dintre Voichița și fratele Alinei, sara pe deal, distanța ecumenică dintre aceștia și înclinarea capului celor doi m-au dus cu gândul la pictura lui Jean-François Millet, The Angelus, pictură ce a creat analogii în imaginarul mai multor regizori ca Luis Bunuel sau Kar Wai Wong.
Cristian Mungiu recreează un micro-univers complet detașat (sintagma După Dealuri creionează la rîndu-i acest univers), camera de filmat se așează (încerc a sublinia ceva uman prin acestă aplecare a expresiei) de fiecare dată la masă alături de personaje așa cum a facut-o și în 432 și ca un ascultător prezent, dar tăcut, ia parte la amalgamul de laicism și spiritualitate ce plutește aburind deasupra mămăligii și a mâncărurilor sărăcăcioase. Filmul abundă în secvențe lungi, statice, dar dinamizate de un incredibil dialog și de un joc actoricesc impecabil, pe alocuri filmul devine extrem de amuzant, de un sarcasm scuzabil, element pe care nu îl regăsim în profunzimile și-n vâscozitatea lui 432. Finalul este de asemenea extrem de bine gândit, el lasă în urma sa comunitatea de după dealuri, iar călugărițele devin acum factorii patogeni ai urbanului, unde fapta lor e doar o mundană delincvență căreia îi corespunde o pedeapsă cât se poate de precisă. Se vorbește mult despre pata de noroi din final aruncată pe parbrizul dubei de poliție, acest Ne-curat aruncat pe parbriz, el poate fi un semn hulitor la adresa acuzaților aflați în dubă sau pur și simplu o notă de sarcasm ce spune bun venit în minunta lume nouă a caldarâmului și-a străzilor frumos pavate unde n-avem niciun dumnezeu.
