E imposibil să nu ne fi întâlnit cel puțin o dată în viețile noastre păgâne și semidocte cu Stephen Hawking. Fie pe 9gag, fie ne-a picat în mână scurta istorie a timpului sau și mai scurta istorie a sa, pe care mi-o amintesc din liceu ca fiind ilustrată și structurată în așa fel încât parcă îl parcurgeam pe Blaise Pascal, deci o lucrare user friendly în ciuda chestiilor complicate pe care le susține legat de găurile negre, începutul întregului aka universului, fizică cuantică și toate conexiunile complexe dintre acestea, greu de priceput în lipsa unor exemplificări plastice și anecdotice. Filmul nu zăbovește oricum pe făgașul cosmologiei, nici n-ar avea de ce, mai ales când ai un personaj atât de interesant de explorat și atât de plin de potențial din punct de vedere dramatic. Jocul actoricesc nu putea fi decât unul riscant, e dificil să-l joci pe Stephen Hawking de după boală (scleroză laterală amitrofică) și să nu cazi în derizoriu, însă Eddie Redmayne se descurcă aproape impecabil (drept pentru care a luat și Oscarul, atunci când m-am apucat de această cronică eram ferm convinsă că Michael Keaton va pune gheara pe statuetă). Eddie are o fizionomie perfectă pentru rol, un rol problematic ce necesită efort fizic serios. Efortul involuntar al fizicianului în viața reală de a-și folosi mușchii își regăsește corespondent în efortul voluntar al actorului de a nu-i folosi.
Mi-a plăcut faptul că filmul nu se stăduiește să te sensibilizeze cu fiecare cadru, deși ar fi putut să o facă la modul obscen, sunt două momente în care emoția spectatorului poate atinge culmi gaussiene (asta în funcție de sensibilitate fiecăruia, desigur), restul momentelor par să oglindească patinat realitatea. Studentul Hawking e îndrăgostit de univers și de Jane Wilde (față-freș-Felicity-Jones), o tânără cu ochi de căprioară, aparent îndoctrinată religios, dar inteligentă, pasionată de poezie spaniolă medievală corespondentul Keirei Knightley din The Imitation Game. Iubăreții vorbesc despre stele, timp, Tide și găuri negre. Apare boala, apare sacrificiul, apar copii, soluția și speranța. Și mai încolo apare și dumnezeu, că deh, orice minte luminată îl descoperă odată și odată, dar parcă tot nu se compară cu epifania omului de rând.
Filmul este presărat cu analogii frumușele între teoria complexă a găurii negre de la începutul universului și modul în care se învârte laptele în cafea sau felul în care arde văpaia focului din odaie. Paradoxal și ironic, Hawking pare să fie o reprezentare a propriilor teorii, ființa sa se reduce la un punct unitar între vorbire, simțire și gândire, toate acestea fiind canalizate spre un calculator menit să le traducă. În ciuda tuturor vicisitudinilor, Stephen Hawking este o personalitate remarcabilă cu un simț al umorului incredibil, lucru foarte bine subliniat în film. Mă mir însă că membrii academiei au dat un Oscar pentru scenariu adaptat constipatului The Imitation Game și nu lui The theory of everything. Anyway, pe lângă talentatul Eddie Redmayne trebuie musai să-l trecem în condică pe Harry Lloyd, un actor tare simpatic cu foarte mult potențial, probabil că l-ați văzut în Closer to the Moon sau Game of Thrones, iar din registrul regizorului James Marsh trebuie să vedeți neapărat Man on wire, tot o biografie, dar din categoria documentarului.
Mi-a plăcut faptul că filmul nu se stăduiește să te sensibilizeze cu fiecare cadru, deși ar fi putut să o facă la modul obscen, sunt două momente în care emoția spectatorului poate atinge culmi gaussiene (asta în funcție de sensibilitate fiecăruia, desigur), restul momentelor par să oglindească patinat realitatea. Studentul Hawking e îndrăgostit de univers și de Jane Wilde (față-freș-Felicity-Jones), o tânără cu ochi de căprioară, aparent îndoctrinată religios, dar inteligentă, pasionată de poezie spaniolă medievală corespondentul Keirei Knightley din The Imitation Game. Iubăreții vorbesc despre stele, timp, Tide și găuri negre. Apare boala, apare sacrificiul, apar copii, soluția și speranța. Și mai încolo apare și dumnezeu, că deh, orice minte luminată îl descoperă odată și odată, dar parcă tot nu se compară cu epifania omului de rând.
Filmul este presărat cu analogii frumușele între teoria complexă a găurii negre de la începutul universului și modul în care se învârte laptele în cafea sau felul în care arde văpaia focului din odaie. Paradoxal și ironic, Hawking pare să fie o reprezentare a propriilor teorii, ființa sa se reduce la un punct unitar între vorbire, simțire și gândire, toate acestea fiind canalizate spre un calculator menit să le traducă. În ciuda tuturor vicisitudinilor, Stephen Hawking este o personalitate remarcabilă cu un simț al umorului incredibil, lucru foarte bine subliniat în film. Mă mir însă că membrii academiei au dat un Oscar pentru scenariu adaptat constipatului The Imitation Game și nu lui The theory of everything. Anyway, pe lângă talentatul Eddie Redmayne trebuie musai să-l trecem în condică pe Harry Lloyd, un actor tare simpatic cu foarte mult potențial, probabil că l-ați văzut în Closer to the Moon sau Game of Thrones, iar din registrul regizorului James Marsh trebuie să vedeți neapărat Man on wire, tot o biografie, dar din categoria documentarului.
