Debutul regizoral al Juliei Leigh pornește oarecum timid de la mini romanul lui Yasunari Kawabata (Frumoasele adormite) și la fel de feciorelnic trece cu pași repezi și desculți prin conacul orgiastic patronat de maître Stanley Kubrick (aka Eyes wide shut), murdărindu-se vag pe tălpi de oareșce tutunuri, prafuri, mirodenii (și eventuali lubrifianți...existențiali). Prinzând și prizând elemente fetid-imprecis-mistic-obscure din aste două stratosfere diametral și cultural opuse (ele, sursele de inspirație și expirație, fiind eventual mai multe, însă numindu-le ar (re)ieși un mozaic oximoronic de original, aș aminti totuși de Venus), Sleeping Beauty se dovedește a fi de un hibridism insultător percepției și simțirii, tocmai de aceea poate fi catalogat drept o răcitură vizuală.
Succesiunea (statică) de planuri întregi și generale, apoi intruziunea unui plan-monolog-secvență și pe alocuri automatismul scenariului (imitând regimul de viață al frumuseții-Lucy, interpretată onest și priceput de Emily Browning) toate conchid acest (așa-zis) bulgăre rece care se augmentează, se rostogolește pe panta oarecum neînțeleasă a filmului, pierzându-se mai apoi într-o boemă și aparent simplistă auto-fagie.
Judecat deci la rece filmul rămâne o strofă suspendată, absurdă, incompletă, vitregă genurilor consacrate, deci într-o oarecare măsură avangardistă. Însă este dificil de delimitat granița dintre suspendarea-posibil-abstract-avangardistă a filmului și stagnarea lui într-o neputință a explorării (vizuale, narative, conflictuale). Neputință care fie ține de niște încadraturi morale, fie de încăpățănarea artistului/autorului întru voalare și abscons, mă refer aici la posibilitățile pur scenaristice, o frumoasă adormită în brațele unor bătrânei și posibilitățile ce ar putea decurge de aici: filmul le abordează destul de clarobscur și teatral.
La fel de clarobscură (și distantă) este relația frumoasei adormite cu restul personajelor, cu familia, cu un prieten pseudo-autist, cu colegii de facultate, cu matroana șefă (pe care mi-ar fi plăcut să o văd jucată de Charlotte Rampling), momentele de trezie dintre aceste legături ale frumoasei cu lumea poartă tot pecetea unei somnolețe, lucru ce se observă chiar din logica montajului. Dincolo de farmecul obscur al strofei poetului necunoscut și al unui erotism criogenic, descotorosit de hedonism, Sleeping beauty e probabil o metaforă a escapismului, ba nu, un anacolut. Eventuala legătură cu basmul e cel mult o potrivire de nume sau dacă e să ne uităm la preocupările frumoasei, vreo 3 joburi și o conștiință sarcastic-post-feministă, a sucker-punch girl (-Your vagina is a temple/ -No, is not), atunci avem de-a face cu niște preocupări destul de...suprarealiste, deci cumva vecine basmului.
