Lars von Trier are această plăcere livrească de a-și împărți filmele pe capitole. De data aceasta își segmentează filmul în două volume (nu doar din considerente livrești) și se pare că scrie în maniera unor colecții precum Decameronul sau Povestiri din Canterbury (colecții ce sunt menționate și ele la un moment dat în film). Această manieră livrească străbate ca un fir roșu întregul film.
Prima apariție a lui Joe (Charlotte Gainsbourg) e aproape plastică și biblică, ea pare un înger decăzut care a poposit misterios pe aleeile obscure, sumbre și geometrice ale unui loc în care lumina abia dacă pătrunde, dar care e inundată sonor de muzica trupei Rammstein (o melodie cu versuri chiar romanțioase). Sonoritatea androgină a numelui său (Joe) conturează de asemenea o aură neclară personajului. Însă vedem mai târziu cum această iluzie-seducător-simbolică este de fapt rezultatul unui joc narativ pe care Lars von Trier îl mânuiește la perfecție. Joe (de)căzută și rănită este observată stând în mijlocul pavajului de către Seligman (interpretat de Stellan Skarsgård), un alt înger în etate care trăiește precum un pustnic înconjurat doar de volumele sale. Întâlnirea dintre cei doi declanșează un joc narativ, un exercițiu de matalimbaj cinematografic. Trier se joacă (legitim și priceput) cu regulile literaturii, cu așteptările publicului, cu posibilele reacții și cu filmele sale anterioare (veți putea savura o serie de referințe în acest sens).
Îngerul Seligman pare să dețină în egală măsură rolul regizorului, scriitorului, criticului și publicului în fața poveștilor legate cu ață și...noduri albe ale acestei Seherezade ninfomane care pare să fi trăit o viață cel puțin complexă. Filmul în sine este de o complexitate proaspătă, ascunsă sub neglijee-ul ieftin al unei povești porno-grafice: o dependentă de sex ajunge recuperator și întâlnește un virgin în vârstă căruia să-i spună poveștile sale incredibile. Sexualitatea acestui film nu este nici pe departe la fel de tangibilă sau pornografică ca cea din La vie d'Adele sau L'inconnu du lac, așa că scurta lui interzicere e hilară.
Primul volum al filmului este alert, freudian, plin de umor, atipic lui Trier, tânăra Joe trece printr-o serie de experiențe sexuale care, deși ne sunt prezentate explicit, nu par să deranjeze într-un sens porno-grafic. Asta pentru că Trier urmează o schiță precisă, metodică, iar Joe pare o ninfomană neimplicată, o je m'en fiche-istă absolută. Lucrurile stau cumva altfel în volumul doi. Pierderea apetitului o face pe Joe să se orienteze spre ședințe de sadomasochism și alege să renunțe la statutul de mamă în favoarea libertății sale sexuale. În acest sens filmul este unul militant, oarecum feminist, așa cum sunt multe dintre filmele lui Trier. Metafora copacului ca simbol al sufletului îmbogățește filmul, iar finalul ia și el o întorsătură bășcălios-biblică, ninfomana ajunge la saturație și e dispusă să renunțe la dorințele sale, pe când îngerul Seligman este ispitit, iar sfârșitul său este inevitabil unul martiric. Sfârșitul dizolvat în ecranul negru și pistolul lui Bond (un fel de parodie a pistolului lui Cehov) duc satiric cu gândul la Dancer in the dark. Filmul are această abilitate de a jongla cu profunzimile și parodiile, cu autoironiile și marile teme de gândire, cu empiricul, cu cele mai bazale dorințe și cu cele mai înalte sentimente.
