The Hunger Games - Catching Fire (2013)

Nu știu care e atmosfera și odoarea cărților, însă această nouă ecranizare miroase a viață-fast-food-izată tipic hollywoodiană. Asistăm așadar în prima parte a filmului la un soi de reality show care ne pune pe tavă așa-zisa viață a unor celebrități prinse în ițele unor romanțe închipuite, arborând zâmbete false în speranța obținerii empatiei publicului. Dar gloata nu e tâmpă și evident dibuiește mirosul înțepător al propagandei. Propagandist-protagoniștii Katniss Everdeen și Peeta Mellark nu sunt prea diferiți de celebritățile pubere preferate de Hollywood la ora actuală, astfel că filmul își propune să adauge încă un fald cu subînțeles, cusut cu ață albă, peste garderoba deja încărcată și avangardist-nepotrivită a filmului. La capitolul fashion filmul este cât se poate de eterogen și amestecă niște țesături într-un exces de sponsori, iar bomboana de pe tort este un platou cu macarons. The odds may be in the favour of product placement. 

La capitolul scenariu și distribuție a momentelor, filmul sfidează prima parte și dă dovadă de ceva mai multă intuiție a proporțiilor. Asta pentru că avem de-a face cu un alt regizor, Francis Lawrence, care e destul de ok pe partea de suspans (I am Legend, Constantine). Deși The Hunger Games - Catching Fire are o întindere considerabilă (două ore juma) ritmul este unul destul de bun și șmecherește dirijat, astfel că preludiul (adică acea porțiune până la izolarea personajelor pe insulă) e destul de lung, dar atent segmentat și fluctuat. Apoi, odată sosită porțiunea de action ea este intensificată și accelerată de momente bune, ce se succed...ceasornicărește, nelipsite însă de secunde neverosimil de lungi menite să salveze, desigur, pielea protagoniștilor. Jennifer Lawrence îmi devine din ce în ce mai puțin antipatică, dar nu pot încă trece peste grimasele sale spasmodice în momentele de agonie, disperare și stări de graniță. În rest filmul m-a dus în uneori cu gândul la The Truman Show, asta fiind un hint cu privire la hibele unui sistem, indiferent de natura lui.

Tweet

Still Walking (2008) - vârstele nipone

Hirokazu Koreeda este un regizor versatil și surprinzător pentru mine, cutreieră cu multă abilitate când pe meleaguri fantastice (Air Doll, After Life) de unde culege roadele metaforice și morale ale unor situații închipuite, când pe colinele epidermice și sensibile ale familiei nipone, o familie disfuncțională cum e cazul lui Nobody Knows sau una aparent funcțională cum este cazul lui Still Walking.

Koreeda se strecoară în casa acestei familii numeroase (din Still Walking) și le surprinde activitățiile, demnitatea, disimulările și sentimentele așa cum proceda și regizorul Yasujirô Ozu, adică prin adâncimea cadrelor, prin poziționarea aparatului de filmat în camera alăturată pe post de martor pasiv, prin secvențe lungi și statice. Copiii moderni și semi-maturi de la oraș vin să-și viziteze părinții la țară, așa cum se întâmpla în Tokyo Story, dar un pic pe dos. Acolo părinții veneau la oraș să-și viziteze copiii mult prea ocupați ca să le acorde atenție.

 Still Walking

 Tokyo Story (1953)

Dramele personajelor lui Ozu nu diferă cu mult de cele ale personajelor lui Koreeda. Dacă părinții din Tokyo Story sunt încremeniți într-o crisalidă de respect și demnitate, părinții ceva mai contemporani și mai puțini tradiționali din Still Walking prind aripi, devin acei fluturi galbeni ce mișună ocult-anecdotic la lumina poveștii filmului, sunt ușor răzvrătiți, ursuzi și fiecare nutrește o doză vitală de ilogic în structura ființei sale. 

 

Still Walking este un film simplu și frumos, surprinde ițele mecanismului familial dintr-o cultură pe care pretindem că o pricepem, dar pe care de fapt nu o putem cuprinde în toată profunzimea ei. Imaginea filmului este excelentă, caldă și molcomă așa cum este și această zi de vară în care o familie se reunește și comunică atât cât se poate.

O parte din coloana sonoră:

 Still Walking

Tokyo Story

Tweet

Zilele Filmului Coreean la București

În perioada 15-17 noiembrie, Cinema Elvira Popescu va găzdui Zilele Filmului Coreean. Proiecțiile vor debuta cu prezentarea în premieră în România a filmului „In Another Country” în regia lui Hong Sang-soo și având-o în rolul principal pe celebra Isabelle Huppert. 

Organizat de Ambasada Republicii Coreea, evenimentul aduce la Bucureşti câteva dintre cele mai interesante filme coreene de artă ale anului 2012, păcat că nu aduc ceva mai multe filme, poate chiar ceva mai vechi, eu aș fi propus o retrospectivă Hong Sang-soo.

Prezent în Competiția festivalului de la Cannes, în 2012, filmul lui Sang-soo Hong, “Da-reun na-ra-e-seo / In another country” este o colaborare inedită între regizorul coreean şi celebra actriţă franceză Isabelle Huppert, pe care o regăsim într-un triplu rol: trei personaje (fiecare cu istoria sa personală) întâlnesc în acelaşi loc, aceeași oameni, dar nu cu aceeași încărcătură emoțională și nici cu aceleași implicații. Într-o ţară care nu îi aparţine, Coreea de Sud, Anne a întâlnit, întâlneşte şi va întâlni pe o plajă turistică, obișnuiții locului, care o vor face să trăiască de fiecare dată o experienţă diferită, dar din ce în ce mai aproape de răspunsul spiritual pe care toate cele trei personaje interpretate de Huppert îl caută. 

Timp de trei zile, publicul bucureştean va avea ocazia unică de a viziona în cinema filme coreene de artă, greu accesibile în afara festivalurilor internaţionale de film. 

Biletele vor fi disponibile la casieria cinematografului Elvira Popescu. 

 

Tweet