Domestic este un film inteligent promovat la fel de inteligent. Mă temeam de abundența planurilor secvență, dar caracterul lor tern, specific noului val, nu se aplică (din fericire) în cazul regizorului Adrian Sitaru. Scenele lungi, statice, filmate dintr-o singură poziție sunt compensate de dinamismul unor dialoguri suprinzător de efervescente și de...domestice în egală măsură, majoritatea scenelor au loc în bucătării sau în scări de bloc și în preajma animalelor de casă de cele mai multe ori. Însă acest spirit vivid al situațiilor este potențat mai ales de prestația actorilor, în special a lui Gheorghe Ifrim, excelent distribuit în rolul unui tată simpatic, autohton, cu o filosofie la fel de simpatic-masonică despre lume, viitor și biblie.
Ca și în Pescuit Sportiv sau Din dragoste cu cele mai bune intenții povestea domestică este un amestec neobișnuit de tragic și comic, însă cele două elemente sunt cântărite cu atenție astfel încât tragicul să pălească pe parcurs pentru a lăsa loc unui gust dulce-amărui. Nici Domestic nu este scutit de această senzație, lucru ce mă determină să afirm că Sitaru este un autor și încă unul destul de talentat. Filmul este împărțit în două capitole (aproape trei, apariția titlului la final și scena oarecum ad hoc ce îl urmează mă fac să pronunț cifra trei), dar el mai este fracționat de scene onirice, de un absurd sugerat și ușor inconfortabil asociat unei coloane sonore aleasă cât se poate de inspirat.
Un eveniment tragic plutește deasupra personajelor, iar visul recurent al unuia dintre personaje ca urmare a vinei absurde pe care acesta o resimte reprezintă o notă de mistic. De altfel unghiurile subiective folosite de Sitaru au acest aer ușor mistic, la finalul lui Din dragoste cu cele mai bune intenții personajul lui Bogdan Dumitrache ridică ochii spre cameră ca și cum s-ar ruga lui Dumnezeu, în Pescuit Sportiv unghiul subiectiv e aproape infricoșător, iar în Domestic el sugerează pragul ezitant dintre vis și realitate, unul dintre personaje rostește într-o doară o expresie pe care aparent o abandonează: de unde știm ce e vis și ce e ... (redare aproximativă).
De asemenea în tumultul de replici autohtone, firești, familiale și familiare, sunt strecurate frânturi de ideologii și filosofii complexe verbalizate neaoș și amuzant. Atmosfera din Domestic m-a suprins, scenele lungi sunt paradoxal de dinamice și de amuzante, scenografia este excelentă, normalitatea e recreată într-o manieră estetică atent măsurată, dar care nu este lipsită de elemente subtile de absurd (un tablou inspid cu un cal care se uită în afara tabloului, un fel de Magritte cu...cai). Dar nu am zis nimic despre animăluțele din Domestic, ele au parte de câte un intro chiar emoționant prin naturalețea pe care o surpinde camera, imaginea filmului fiind și ea foarte bună. Mai vechea expresie școlărească comuniunea om-natură capătă la Sitaru valențe nebănuite, comuniunea în cazul acesta e cât se poate de trofică și de plastică. O anumită scenă din Domestic m-a dus hilar cu gândul la ceva grav și apăsător din Cache-ul lui Haneke care la Sitaru nu mai are nimic grav ci o naturalețe ieșită din comun.
